expeditie gugu 009.jpg

Fie din vanitate, fie argumentat mai mult sau mai putin, fiecare zona care poseda un astfel de stalp ce sprijina cerul, considera ca pe acolo ar trece canalul de legatura intre preainalt si lumile de jos.

Insa fara a gresi prea tare, orice munte poate avea in sine, rol de Axis Mundi. In munti, vibratia este mult mai ridicata decat in zonele joase, de aici si momentele de bine mai intense, de inspiratie mai profunda, senzatia ca “atingi cerul”, descatusarea, libertatea ori usurinta propriei regasirii.

Poate ca asta ne si face sa revenim inconstient, la anumite intervale, cu acelasi dor nebun de munte, aproape cu o nevoie fizica nedisociata, difuza, fie si numai pentru aerul despre care noi, profanii, ne limitam la a-l numi “puternic ozonat”.

 Este Masivul Godeanu, muntele sacru?

Inca este foarte controversata amplasarea muntelui sacru. Istoricii nu au resusit sa se puna de acord, localizand Kogaionul in multe zone din tara, printre care si Retezat.

Teoria care vine sa sprijine afirmatia ca Masivul Godeanu, cu varful sau Gugu, ar fi muntele sacru, este bazata pe mai multe aspecte:

- Pestera lui Zamolxe din Muntele Godeanu

Unul dintre aspectele care ar indica Godeanu drept muntele sacru, il reprezinta pestera situata aproape de varf, despre care se zice ca ar fi fost locul de retragere al lui Zamolxe, jucand rol de observator astronomic, chiar si pe timp de zi. Acest lucru poate fi posibil datorita fenomenului de reflexie a razelor solare, care permite vizualizarea astrelor ziua, la fel cum se intampla si din fundul unei fantani.

Pe baza informatiilor ceresti, foarte avansate de altfel, Zamolxe isi formula invataturile si profetiile dupa care se ghida poporul dac.

 - Se poate pune egal intre Kogaion si Gugu?

Asocierea fonetica Cogheon, Coghen, Gugu este ipoteza usor fortata, care trimite la identificarea Kogaionului cu Varful Gugu din Retezat-Godeanu. Ramane ca timpul si studiile lingvistice sa o verifice, pentru posteritate.

- Ceata care invaluie Muntele Godeanu

O alta conditie pe care o indeplineste Muntele Godeanu este disparitia in ceata, in anumite momente ale zilei, caracteristica imperioasa, pe care vechile traditii o asociaza cu muntele sacru.

In ceea ce priveste Varful Gugu, procesul de camuflare este real. Si chiar daca explicatia stiintifica exista, descriind un complex fenomen meteorologic, Muntii Retezatului tot prezinta aura de mister si supranatural. Varful Muntelui Godeanu, pur si simplu se volatilizeaza, lasand sa se vada clar linia orizontului intins, in ciuda unui cer senin.

Se zice ca densitatea diferita a straturilor de aer, combinata cu drenarea nebulozitatii sub forma de condens, de deasupra albiei Parului Branului, creeaza de fapt iluzia optica.

Dar uneori explicatiile stiintifice nu reusesc sa desfiinteze teoria sau mitul, ci vin doar sa il confirme, caci in fond, nu asta era ideea, ca muntele sa se faca nevazut?! Mai conteaza cum se intampla asta?! Poate ca aici intrebarea importanta nu ar fi “cum?”, ci “de ce?”.

- Intamplari stranii in Godeanu

Intamplari stranii au loc la tot pasul in muntii Romaniei. Pe langa turistii obisnuiti, care se bucura de aer si privelisti la munte, mai sunt si impatimitii muntilor, care ii scruteaza maruntaiele si ajung sa traiasca si apoi sa povesteasca o multime de ciudatenii pe care le-au incercat.

Retezatul este plin de astfel de povesti. Printre acestea se numara si cele ale unor cercetatori, care au petrecut nopti in Godeanu, traversand stari ciudate de surescitare, nesomn, apasare, senzatia premanenta ca ar fi urmariti, explozii neobisnuite de lumina si energie, izvorate din interiorul muntelui.

Dar poate cea mai socanta s-a dovedit surpriza oferita de aparatele de fotografiat si camerele de luat vederi, care nu au inregistrat nimic, desi fusesera focalizate sute de cadre.

De cele mai multe ori se intampla sa nu vedem esentialul, cerand ajutor disperat stiintei si ea oarba si limitata, de altfel, cautand lamuriri care merg pana la speculatii, doar pentru a ne impaca mintea nelinistita si panicata de invizibil, intangibil, inexplicabil, inexorabil sau incert.

Fara a avea nevoie de dovezile fizico-chimice, istorico-antropologice, stiintifice sau parastiintifice ale cercetatorilor, muntele ne va atrage oricum, mereu intr-un mod misterios.

Volumul “Sanctuarul Dacilor”, de Alexandru Borza, poate fi descarcat de aici.

Articolul de faţă nu-şi propune să intre în polemici asupra celor scrise despre amplasarea sanctuarului geto-dacilor şi nici asupra “omului-zeu”, cel care a fost Zalmoxis – Zamolxis, ci doar să semnaleze o serie de probleme de ordin inter-disciplinar. Personajul Zalmoxis (denumire dată de Herodot (484-425 î.e.n.) în “Istorii”) sau Zamolxis (după Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.) în “Geografia”) pare a se regăsi sub această denumire de-a lungul secolelor în formele de manifestare spirituală la geto-daci, precum şi la traci, cu un specific aparte pentru teritoriile nord-dunărene, prin personaje cu rol de mari preoţi, care s-au identificat cu zeul suprem al cărui nume l-au împrumutat. Herodot, părintele istoriei, îl plasează pe unul din aceşti Zalmoxis ca şi contemporan cu Pitagora, iar pentru a-i da o dimensiune perenă, adaugă: “… mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora” (Istorii. IV.96). Personajul Zalmoxis, contemporan cu Pitagora, era considerat un reformator, pentru că el, prin învăţăturile pe care le propovăduia, a adus “zalmoxianismul ” mai aproape de puterea de înţelegere a poporului, popor care l-a cinstit ca pe unul “vrednic de domnie”, adică de a conduce, a sfătui. În baza afirmaţiilor lui Herodot cu privire la Zalmoxis, despre care spune – legat de natura lui umană – că “fiind doar un muritor, a fost rob, în Samos, robul lui Pitagora”, se pot formula câteva idei: – Cunoscând că Pitagora (cca 580 – 500 î.e.n.) a făcut călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, apoi Sparta şi Creta, se pare că l-ar fi întâlnit pe acel epopt în zalmoxianism în călătoria din Egipt, unde, conform lui Strabon, deprinsese cunoştinţe astronomice de la iniţiaţii (preoţii) de acolo. Este posibil ca Pitagora şi epoptul în zalmoxianism, care va deveni un Zamolxis, să se fi apropiat ca dascăl-învăţăcel şi nu neapărat ca stăpân-sclav. Trebuie subliniat că şi la epopţii în zalmoxianism călătoriile de studii erau relativ curente, dacă se au în vedere cele scrise de Lucian de Samosata în “Scitul sau oaspetele”, unde este vorba de Toxaris – figură legendară – care a vizitat Atena în vremea lui Solon (sec VII î.e.n.), cu mult înaintea lui Anacharsis. – Iniţierea va fi durat până la anul 531 î.e.n., când Pitagora emigrează în Italia meridională, la Crotona, unde fundează o comunitate religioasă şi politică, datorită căreia cetatea obţine supremaţia în regiune, devenind un model, ulterior, şi pentru Tarent şi Siracuza. Aici este posibil ca epoptul în zalmoxianism, devenit colaborator apropiat lui Pitagora, să se fi “îmbogăţit” (cf. Herodot. IV.95), ca după aceea “… să se întoarcă în patria lui, unde a clădit o casă pentru adunarea bărbaţilor, în care îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i…” (Herodot) Ceea ce pare o certitudine în relaţia celor doi, este faptul că getul a fost profund marcat de cunoştinţele astronomice învăţate în Egipt şi la Samos, la care se adaugă iniţierea făcută de Pitagora în matematică şi filozofie. Herodot subliniază: “Zalmoxis avuse legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora…”. Pitagora i-a transmis getului – ca o premieră pentru lumea sa – realitatea că matematica este o ştiinţă demonstrativă, iar numerele, principiul, rădăcina şi sursa tuturor lucrurilor. Atenţia s-a concentrat asupra numărului 10, care apărea sub forma unui triunghi, cu laturile alcătuite din patru unităţi (tetraktys). În cosmologie, Pitagora îi va fi transmis că numărul avea un rol esenţial, el constituind partea raţională a universului, graniţa lui cu infinitul. Pitagora i-a mai transmis precepte de ordin moral, de comportament şi chiar interdicţii de ordin alimentar. Ceea ce s-a păstrat din toate acestea, implantate de Zalmoxisul secolului VI î.e.n. în structura spirituală a geto-dacilor nord-dunăreni, ca formă de gândire şi concepţie, independent de elementele filozofice şi ştiinţifice, a fost o profundă religiozitate. Trebuie menţionat că în acea perioadă istorică, când noul Zalmoxis reforma religia geto-dacilor, tulburător, în întreaga lume antică se întâmplau lucruri deosebite, decisive pentru istoria umanităţii: – La Babilon, în timpul lui Nabucodonosor, se construia (între 605-526 î.e.n.) ziguratul Etemenaki, cunoscut ca “Turnul lui Babel”, în mod cert şi cu rol de observator astronomic. – Trăia şi crea filozoful chinez Lao-Tse (604-531 î.e.n.), întemeietorul daoismului. – Trăia şi crea Zarathustra (599-522 î.e.n.), filozof şi întemeietor al religiei iraniene. – Trăia Sakya-muni, adică Gauthama Buddha (555-486 î.e.n.), întemeietorul budismului. – Trăia filozoful şi moralistul Kon-Fu-Tzî (551 – 479 î.e.n.), întemeietorul confucianismului. – Se scriau cele mai vechi părţi ale Bibliei, parte redactate în sec. VI î.e.n. – În Capitoliul din Roma se instala un simbol de origine etruscă, “Lupoaica”, devenită simbolul cetăţii Eterne şi al spiritualităţii romane, care avea să influenţeze decisiv istoria omenirii. O explicaţie la apariţia acestei incredibile liste de reformatori şi reforme, ar putea fi cele spuse de Diodor din Sicilia (?-21 e.n.): “Într-adevăr, se povesteşte la arieni că Zarathustra a făcut să se creadă că o zeitate bună i-a dat legile întocmite de el. La aşa-numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zamolxis susţine şi el că a intrat în legături cu zeiţa Hestia, iar la iudei Moise cu divinitatea căreia îi spune Iahve…”(”Biblioteca istorica” 1.94.2.) După întoarcerea învăţăcelului lui Pitagora acasă, acesta avea să construiască amintita “casă” în care-i aduna pe puternicii ţării, punându-i să “benchetuiască”, cert fiind vorba de mese rituale, învăţându-i că sunt nemuritori. Această “casă” trebuie să se fi aflat într-o zonă accesibilă şi frecventată. Herodot specifică, legat de casa în care marele preot făcea cunoscute învăţăturile sale în “adunarea bărbaţilor”, că era o construcţie cu caracter public şi aminteşte că noul Zamolxis a poruncit să i se construiască apoi şi o locuinţă subpământeană, de uz personal, în care avea să trăiască timp de trei ani, făcând prorociri bazate pe semne cereşti şi primind numele de zeu, după care s-a retras, “petrecându-şi viata într-o peşteră…” Între perioada de locuire în acel centru unde era “casa bărbaţilor” şi retragere, din textele lui Herodot şi Strabon se constată că a existat o perioadă de locuire de trei ani într-o locuinţă subpământeană, care a însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce ne poate duce la concluzia că acea locuinţă ar fi putut fi un observator astronomic, construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor şi planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră.
De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în legătură cu “zona sacră” sau “muntele sacru”, în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi Munţii Călimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densusianu). Împotriva acestor variante de amplasare a Cogheionului – muntele sfânt – s-au ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să fie, neapărat, “un munte ascuns”, aşa cum pretind vechile tradiţii. În legătură cu localizarea Cogheionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul), trebuie amintit că majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin şi Hadrian Daicoviciu, susţin ideea că muntele “Kogaionon” al dacilor este Dealul Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare. Istorici de seamă ca C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că Cogheionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar şi pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon).

Conform vechilor tradiţii, o însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor, dar nu într-o banală ceaţă, care ar exclude ideea de supranatural. Or, un asemenea fenomen, real, a fost descris: “… acest cel mai înalt pisc al masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde.” (Victor Kernbach – “Muntele ascuns al lui Zamolxis”, România pitorească nr.7/1972). Înainte de a da o explicaţie acceptului de egalitate între “muntele sacru” şi Vf. Gugu, trebuie subliniat că este vorba de un fenomen optic de totală refracţie a luminii, care se produce în anumite condiţii meteo. El se datorează straturilor de aer, cu densităţi diferite, care se “pliază” pe versanţii estici ai munţilor din zonă, în condiţii de calm atmosferic local. Fenomenul, de o deosebită complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor determinant ce-l are “centrul de frig local”, generat de prezenta a două căldări glaciare în imediata apropiere a vârfului Gugu şi a vârfului Cracul Peşterii, care modifică densitatea stratului de aer şi, implicit, indicele de refracţie. Un alt fenomen asociat acestui “centru” este cel de drenare a nebulozităţii (ceaţă, nori) de pe versantul estic al celor două vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul determină precipitaţii, care alimentează pârâul Izvorul Gugului. În aceste condiţii, mai ales deasupra versantului răsăritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile menţionate conferă locului o trăsătură de “sacralitate”, dar mai ales versantului estic îi oferă condiţii ce permit observarea cerului. Conexând cele de mai sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul că Zamolxis “întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri…”, se pot avansa următoarele: – În perioada în care Zamolxis “îi învăţa pe fruntaşii ţării”, în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se răcise considerabil (dovadă studiile de climatologie istorică, pe baza mişcărilor gheţarului Fernau), rezultând şi o nebulozitate accentuată şi de lungă durată, ceea ce ridica probleme în privinţa amplasării unui observator astronomic. – Zamolxis a căutat un loc, de unde, în ciuda condiţiilor neprielnice, să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era “o locuinţă subpământeană”, în fapt o crevasă naturală în apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere unghiulară. – După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis “dispare din mijlocul tracilor, coborând în locuinţa lui de sub pământ. A trăit acolo trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi astfel Zamolxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui…”(Herodot.IV.95). Deşi vreme de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit o “reînviere” care să întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul auto-izolării de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebită importanţă. Locuinţa subpământeană, ca un observator astronomic şi poate ca o construcţie ce permitea urmărirea astrelor şi ziua, pentru că, deşi fântânarii se feresc să o spună, se ştie că din fundul fântânilor adânci se poate vedea şi ziua licărirea stelelor, datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în mediul dat. În plus, dacă lumina soarelui n-ar “estompa” în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile zodiacului se perindă una după alta, la o oră şi jumătate, deasupra orizontului. Terenul ales, un “amfiteatru” cu “amplificare” naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la “revenirile” zeului şi de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile şi prorocirile pe baza observaţiilor astronomice. Referitor la aceste cunoştinţe, ele erau extrem de avansate pentru acea epocă, iar Iordanes (sec. VI e.n.), istoric al goţilor, atrage atenţia că geto-dacii, în timpul regelui Burebista şi a marelui preot Deceneu, cunoşteau “teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creste şi scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc, sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi sase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare, rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc să atingă regiunea orientală şi sunt duse înapoi în regiunea occidentală”. Este ceva, nu? Amplasarea “observatorului astronomic” din Gugu, semnalat pentru prima dată de Alexandru Borza (”Sanctuarul Dacilor”, Publicaţiile Institutului Social Banat – Crişana, Timişoara, 1942), permite observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe direcţia de la NE la S. În situaţia dată, în perioada solstiţiului de iarnă se putea observa Constelaţia Gemenii, care prin orbita ei culminează deasupra orizontului de sud. Cerul nocturn din solstiţiul de vară permitea observarea culminaţiei Constelaţiei Săgetătorului, tot deasupra orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasă dintre toate constelaţiile zodiacului. Între orbitele celor două constelaţii, se înscriu orbitele celorlalte constelaţii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu “observatorul astronomic” îşi primeşte astfel încă o legitimitate. Trebuie subliniat că la o încercare, astăzi, de a se reconstitui “cerul” observat de Zamolxis, ar apărea probleme majore, datorită procesiei echinocţiilor în timpul celor peste 2.500 de ani trecuţi, în care punctul vernal şi semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de grade fată de constelaţiile zodiacale. În ce priveşte “observatorul”, acesta este o crevasă amenajată în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16′ 54” latitudine nordică şi 22 42′ 44” longitudine estică, altitudinea fiind de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc şi astăzi stânele, care acum două milenii şi jumătate “asigurau” probabil pe cel de la “observator”. Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste, dinspre (fapt semnificativ) Depresiunea Haţeg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vârfului Gugu – Cracul Peşterii – este alcătuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dislocate şi prăvălite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toată inaccesibilitatea muntelui şi duritatea rocilor, “peştera” sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică. Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule şi eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie – o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale şi materiale la un înalt nivel… În afară de acel “confort astronomic” necesar, locul trebuia să mai conţină şi unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi triunghiul dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de triangulaţie pentru măsurători cereşti.

Este foarte bine să asculţi, să taci, să percepi, să simţi, să îţi laşi sufletul invadat de frumuseţea şi forţa locurilor şi să îţi umpli bateriile cu energia infinită a universului care pare că şi-a concentrat toată esenţa în acele locuri sfinte.
Forţa vibraţională, energetică, a cetăţilor dacice, a locurilor sacre din munţii Orăştie, depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. Acolo sunt locuri sacre, înălţătoare, puternice şi subtile, care te infioară şi te ridică cu amploarea lor discretă.
La mănăstirea Prislop, omul are şansa de a trăi întâlnirea zguduitoare cu măreţia sfântului cuvios Ioan de la Prislop, cel care ajută cu o forţă infinită toată suflarea trăitoare a plaiurilor româneşti. Începând de la sfârşitul secolului al XV-lea, Cuviosul Ioan şi-a întins aripa ocrotitoare asupra acestor meleaguri şi a repus în funcţiune sistemele energetice, informaţionale, vibraţionale, ale Marelui Ansamblu de purificare, transformare, schimbare, curăţare şi potenţare, construit cu 16 secole înainte de Deceneu, cea mai iscusită minte care a ocupat vreodată tronul de Mare Preot al Daciei. Cuviosul Ioan este cel care a activat şi adaptat sistemele create de Deceneu şi utilizate cu iscusinţă de capnoboţi, de preoţi şi mai ales de preotesele zeiţei Bendis. În prezent, sistemele sunt pregătite şi adaptate pentru a-l ajuta pe omul actual, cel la care sunt active 5 sau chiar 6 corpuri.
Ar fi o imensă greşeală să credem că simpla vizită în aceste locuri ne rezolvă problemele. Nu aceasta este menirea locului.
Locurile, ajută, favorizează, oferă şanse şi oportunităţi, dar elementul principal rămâne munca activă şi susţinută a fiecărui om care îşi doreşte schimbarea. Trebuie ca fiecare om să se lupte cu răul din el şi să îl reducă la minim, să elimine din viaţa sa manifestările negative, distructive şi să încerce să facă totul în mod constructiv, să fie mai bun şi să se ridice la cele mai înlte culmi. Nimeni nu concurează cu nimeni, ci doar cu el însuşi. Trebuie ca tu, cel de azi, să fii mai bun decât tu, cel de ieri, iar tu, cel de mâine, să te ridici mai sus decât ai fost astăzi.
La Sarmisegetusa omul are şansa de a scoate din adâncul sufletului său ceea ce nu are ce căuta acolo, de a afla ce ţinte trebuie să atingă pentru a face paşi pe calea evoluţiei sale. La Sarmisegetusa te purifici şi te pregăteşti să repari ceea ce nu a fost corect în gandurile, sentimentele şi acţiunile tale din trecut. Trebuie să reparăm ceea ce am stricat.
La Costeşti, la Cetăţuie, este locul unde ţi se oferă hrană informaţională înaltă, locul unde te ”înţelepţeşti”, aşa după cum îl descria o prea bună doamnă. Acolo afli ceea ce trebuie să ştii ca să poţi face ceea ce trebuie. Vechea cetate de scaun a lui Burebista, de pe vremea primelor sale întâlniri cu Deceneu, reprezintă locul unde s-a născut ideea unirii dacilor, locul unde Deceneu i-a împărtăşit marelui Burebista planul său de ridicare a dacilor şi a Daciei. De acolo a început povestea uluitoare a marilor sanctuare terasate de la Sarmisegetusa Regia, acea veritabilă minune mondială, care abia acum începe să îşi desvăluie secretele în faţa minţilor însetate de cunoaştere şi a sufletelor tânjind după balsamul infiorător şi înălţător al spiritualităţii naturale a dacilor.
Apogeul periplului prin zona sacră a Daciei îl atingi după ce treci proba ascensiunii, pe drumul către cetatea Blidaru, singura fortăreaţă a dacilor necucerită de romani. Drumul dificil, dar posibil, îi sperie pe mulţi, dar avântul lor ar fi înzecit sau însutit, dacă ar ştii că sus, în cetatea Blidaru, au şansa de a pătrunde în Antecamera Divinităţii, acolo unde sfinţii, Ierarhiile Divine, Entităţile de Lumină, coboară până la cutezătorii muritori care au curajul să acceadă acolo. Orice întrebare rostită acolo şi-a primit răspunsul. Orice problemă pentru care s-a solicitat soluţie s-a rezolvat. Orice solicitare de ajutor a fost aprobată cu promptitudine şi totală bunăvoinţă.
Şi totul se desfăşoară firesc, natural, discret, fără nimic spectaculos, doar sufletul şi spiritul celui ajuns acolo având parte de toate desfătările şi bunătăţile înălţătoare pentru un om care vrea să fie mai bun şi mai aproape de Dumnezeu.
La cetăţile dacice este bine să taci mult, să asculţi mult şi să accepţi totul. Orice om pleacă de acolo cu o stare pe care o va prelungi atât de mult pe cât de puternic şi-a deschis sufletul. Locurile acelea sunt ca o apă vie la care sufletul nostru tânjeşte să se adape cât mai des, lunar dacă s-ar putea…

*Agatârşi (oamenii-lupi) – unul din cele 50 de triburi dacice. Burebista era rege peste acest trib, iar cetatea sa de scaun era Cetăţuia din Costeşti.”

De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.
A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus.
Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof

În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.
Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.
Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

“Scriere secretă”

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat”.
Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti.
M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana) , cu caractere moştenite de la daci.
“Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.
Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.
În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.
Este scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101.
“Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia .
Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc.

“Jurământul tinerilor blaki”

Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Notă:

Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.
Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi , promoţia 1963.
Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. Este membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova . A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.
Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria , Franţa, Germania, Italia , Israel . Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică.